TRANZIT  | 
01.10.2011 / 
Trafic Media

Munca la „numarul zero“ al revistei Tranzit a inceput exact cu 10 ani in urma fata de momentul la care pregatim aparitia din octombrie si conferinta aniversara. Cum lansarea s-a facut in decembrie, se cheama ca am avut mult mai mult de o luna la dispozitie pentru a pregati primul numar, dar e si normal sa fie asa, data fiind echipa foarte mica de la inceput - e adevarat, am avut multi colaboratori si o sectiune generoasa dedicata mesajelor de salut al unei noi revistei de profil din partea principalilor actori de pe piata: oficiali din MLPTL, reprezentanti ai asociatiilor profesionale sau ai importatorilor de camioane.

Inca de la primul numar am cautat sa acoperim cat mai multe din temele de interes pentru firmele de transport si logistica (despre logistica insa la acea vreme se vorbea putin spre deloc si, de multe ori, termenul starnea confuzii). Am abordat, astfel, subiecte legate de economie (finantare, acordul de atunci cu FMI si consecintele sale asupra activitatii firmelor mici si mijlocii, costul/km la intern, subiect care s-a dovedit in timp unul dintre cele mai citite, si taxele pe care trebuie sa le achite firmele de transport), autorizatii/CEMT-uri (era final de an si se astepta alocarea), legislatie (noua lege de recuperare a creantelor), asigurari, intretinere/reparatii (articolele pe aceasta tema au fost grupate inca de atunci in suplimentul After-Market, iar dupa un an de activitate editam deja si prima editie a catalogului cu acelasi nume, astazi integrat in catalogul Transport Market; cele mai multe dintre ele au fost dedicate deschiderilor de service, dar au fost si sfaturi utile pentru cresterea duratei de viata a diverselor componente). Iar articolul care a dat coperta numarului zero, scris de unul dintre colaboratorii nostri de atunci, a fost dedicat prezentarii Ford Transit si a fost urmat in timp de numeroase alte prezentari de vehicule comerciale, fie modele nou lansate, fie castigatoare ale trofeelor Truck of the Year si Van of the Year. De-a lungul timpului ati putut afla din paginile revistei cum s-au comportat la teste (mai ales de consum) diverse modele de vanuri, camioane sau autobuze/ autocare, iar testele de anduranta, care ne-au permis sa monitorizam cateva luni un anumit vehicul, folosit de un transportator/distribuitor in activitatea sa de zi cu zi, nu au lipsit nici ele.
Suita de articole SPECIAL, care urma sa devina o rubrica traditionala, a fost dedicata la numarul zero confectiilor, un domeniu inca infloritor la noi la acea vreme. Au urmat mobila, materialele de constructii, curieratul, bauturile, masinile, inghetata, preparatele din carne, medicamentele, marfurile periculoase, containerele, produsele de panificatie, hartia, marfurile agabaritice s.a. Iar partea tehnica a acestor articole a fost sursa de inspiratie pentru al doilea catalog, Transport Market, a carui prima editie a aparut in 2004, si care in prezent include si After-Market. Un catalog care sa descrie vehiculele specializate, grupate pe capitole, a reprezentat un proiect unic in Europa, fiind preluat ulterior si de un colaborator al nostru in Germania, care l-a gasit interesant chiar si pentru o piata matura ca a sa. Nu au lipsit din primul numar al revistei articole dedicate grupajelor, coletariei, vamilor, transportului Ro-La, dar aceste rubrici sunt prea particulare pentru a le aborda luna de luna.
De-a lungul timpului, in paginile Tranzit s-au regasit numeroase firme de transport de la noi, care si-au prezentat strategiile sau punctele de vedere legate de subiecte de interes - autorizatii, controale, folosirea sau nu a autostrazilor cu taxe, costuri, evolutia volumelor de transport, termene de plata s.a. - dar si povesti ale unor mari companii internationale - Waberer’s, Willi Betz, LKW Walter, LKW Augustin - prezentate in exclusivitate pe piata romaneasca.
Si, de fiecare data cand flota unei firme de la noi se imbogatea cu un numar considerabil de camioane noi, am cautat sa reflectam asta in paginile revistei - desigur, in ultimii ani livrarile de flote au fost foarte rare, iar notiunea de „flota“ a devenit ceva mai permisiva, referindu-se la un numar mai mic de unitati decat inainte de 2008.
Pe atunci organizat la inceput de an, RAI Amsterdam a deschis seria targurilor interne si internationale de profil - de vehicule comerciale, caroserii/remorci/semiremorci, utilaje de constructii sau forestiere, piese si componente, logistica - pe care vi le-am prezentat mereu, cu accent pe produsele si serviciile care se expuneau in premiera cu aceste ocazii. Targurile si lansarile internationale ne-au prilejuit si numeroase intalniri cu reprezentanti ai producatorilor de autovehicule comerciale, care ne-au ajutat sa avem o imagine de ansamblu asupra pietei europene de profil, asupra modului in care se vedea Romania de la „centru“ si asupra strategiilor pe care le adoptau pentru a creste cat mai mult in est, tari cu mare potential la acea vreme. Periodic v-am tinut la curent cu vanzarile de vehicule comerciale sau de utilaje de constructii si cu opinia importatorilor despre piata din Romania si evolutia ei. Iar paginile dedicate istoriei unei marci sau unui model au colorat adesea revista.
Despre raliul Paris-Dakar v-am informat in fiecare an, alaturi, ocazional, de alte competitii de camioane, cum ar fi cea de la Nürburgring.
In octombrie 2003 a aparut primul numar al suplimentului Transport Persoane, despre care putem spune, asadar, ca se afla si el la aniversare - opt ani de existenta - dupa ce si inainte articolele dedicate acestui segment isi gaseau loc in paginile Tranzit. Iar in luna imediat urmatoare si suplimentul Second-Hand a fost detasat de revista, atat datorita cresterii numarului de anunturi, cat si interesul mai mare pentru piata de vehicule rulate, care ne-a permis sa scriem lunar macar un articol referitor la aceasta.
Suplimentul Utilaje le-a urmat la o oarecare distanta, in iunie 2004, de asemenea, pe fondul unei piete tot mai interesate de subiect.
Tot in prima jumatate a lui 2004, revista Tranzit a devenit membra a juriului Trailer Innovation, iar cu ocazia targului Expotrans&Logistica, de la Bucuresti, a organizat o dezbatere la care au participat principalii actori de pe piata caroseriilor si componentelor pentru caroserii. Este primul pas spre ceea ce urmau sa devina, peste cativa ani, conferintele Tranzit.
In iunie 2005 a fost organizata si prima conferinta After-Market, care a inclus atat discutii pe teme de interes din domeniu (procedura de omologare a pieselor de schimb si anvelopelor, pierderea garantiei prin folosirea pieselor pirat, tehnologia Euro 5, noua metoda de repartizare a CEMT-urilor pe 2006 s.a.), cat si o expozitie de anvelope, piese de schimb, lubrifianti, solutii de management al flotei s.a.
Tot in 2005 a aparut prima editie a catalogului in engleza Romanian Logistics Companies, care isi propunea sa ofere posibililor investitori straini informatii despre economia Romaniei in general si despre piata de transport si logistica in special, cu scurte prezentari ale celor mai importante firme de profil.
In martie 2006 a fost lansata revista Logistica, dar, si in cazul ei, nu era tocmai o premiera, articole pe aceasta tema aparand frecvent in Tranzit - era epoca discutiilor despre externalizare, dar si a primilor pasi facuti in Romania de dezvoltatori internationali.
In aprilie 2006, Marilena a testat pentru prima data ea insasi un camion, Mercedes-Benz Actros, dupa ce la sfarsitul anului anterior obtinuse, ca si Cristiana si Ion, permisul de conducere categoriile C, D si E. De altfel, in luna imediat urmatoare, cei doi au facut si ei primele teste cu doua autocare VDL din flota Dacos.
In toamna lui 2006 au fost publicate primele articole dedicate noutatilor inscrise in competitia Trailer Innovation, in al carei juriu este si revista Tranzit. Iar aceste informatii le puteti gasi in paginile noastre la fiecare doi ani.
Elementul de noutate din 2007 a fost reprezentat de conferintele de logistica organizate in parteneriat cu Archicom.
Din mai 2008, rubrica „Barometrul pietei de transport“ - bazata pe informatii primite de la bursa TimoCom despre raportul camioane/marfa pe principalele destinatii europene - a devenit si ea o constanta in paginile Tranzit, aceasta dand si denumirea generica a tuturor conferintelor Tranzit continuate, fara vechiul nostru partener olandez, care s-a retras din cauza crizei ce a inceput spre final de 2008.
Astfel, din toamna lui 2008, a inceput seria de conferinte Tranzit, din care organizam acum patru pe an, atat pe teme de transport de marfa si transport de persoane, cat si pe teme de logistica, si care dau masura, de fiecare data, a pietei de transport si logistica din Romania. Conferintele Tranzit reprezinta de atunci barometrul pietei de transport si logistica, la care se raporteaza cei mai multi jucatori din acest domeniu. Am inceput cu 100-120 de participanti si am ajuns in final sa strangem peste 300 la fiecare eveniment, care tinde sa se transforme in mini-expozitie, la care furnizorii de autovehicule, piese de schimb, anvelope si servicii aleg sa se prezinte celor mai importante companii de transport si logistica din Romania.
Punctand astfel principalele evenimente din activitatea noastra, nu putem decat sa va multumim inca o data pentru ca ne-ati fost alaturi, sa speram ca si noi, la randul nostru, am fost alaturi de dumneavoastra, si sa ne dorim ca aceasta colaborare sa dureze cat mai mult.
 

10 ani in slujba pietei de transport si logistica
La sfarsitul lui septembrie 2001, ma plimbam cu sotul meu si una dintre prietenele mele (care si acum este un om de baza la Tranzit) in parcul din fata hotelului Caraiman de la Sinaia. Prietena mea insista sa infiintez o noua revista de transport. Parasisem „Cargo”, dupa cinci ani de munca in calitate de redactor-sef, si munca de publicitate in domeniu nu-mi oferea sansa de a-mi pune in valoare cunostintele acumulate in transporturi, mai ales ca erau putini jurnalisti care intelegeau „principiul gestionarii contingentelor de CEMT-uri si a autorizatiilor bilaterale”. Era pacat sa nu mai stea nimeni cu ochii pe oamenii din minister care invarteau zeci de mii de dolari la fiecare „alocare”.

Un business-plan rudimentar presupunea o investitie initiala de aproape 80.000 de dolari pentru a incepe o noua revista. Sotul meu, insa, economist de profesie, a calculat o investitie minima de doar 10.000 pentru a face primul numar si, bineinteles, riscul de a pierde astfel economiile noastre pentru cumpararea unui teren pe care sa ne construim casa mult visata. A fost una dintre putinele investitii „riscante” pe care i le-am acceptat sotului meu. Rapid aceasta s-a transformat intr-un sediu inchiriat pentru sase luni, doua calculatoare, un scanner si o imprimanta, care era si telefon si fax. Bani pentru oameni nu mai erau, dar fetele abia angajate, Cristiana si Petronela, au investit timp si efort neconditionat.
Dupa zeci de ture in jurul bazinului din parcul din Sinaia, aveam si nume pentru revista, si idee de continut. Trebuia sa fie ceva nou. Si era destul de greu avand in vedere faptul ca, in calitate de redactor-sef, fusesem foarte implicata in politica editoriala a revistei de la care plecasem. Mi-am dat seama ca acolo pusesem accent foarte mult si aproape exclusiv pe transportul international, cel care s-a dezvoltat primul in Romania dupa 1990, dar nu tratam aproape deloc transportul national, specializat, distributia si nici activitatea de logistica, un domeniu foarte putin inteles si abordat in 2001. Aveam deja idee despre ce nu exista pe piata si puteam atrage atentia firmelor deja obisnuite sa citeasca o singura revista.
A durat trei luni pana am scos primul numar al revistei, care a avut 11 clienti de publicitate, ce ni s-au alaturat cu entuziasm, fara sa le pot oferi nicio garantie ca revista se va publica sau ca va avea succes. Le-am castigat oamenilor foarte usor increderea, nu stiu daca datorita entuziasmului meu sau daca proiectul era atat de bun incat era credibil.
Desi am recunoscut-o public de nenumarate ori, drept pentru care s-au si scornit o tona de „povesti” pe seama legaturilor noastre cu una sau cu alta dintre persoanele sau firmele care ne-au ajutat la inceput, poate ca istoria Tranzit nu ar fi existat fara increderea si suportul acordat revistei noastre de cateva firme si asociatii profesionale - si vreau sa mentionez aici ARTRI, UNTRR si Cefin Romania - care au semnat cu noi contracte de publicitate pe 6 sau 12 luni inca inainte de a tipari primul numar. Florinel Andrei, secretarul general al ARTRI, si Stefano Albarosa, CEO-ul Cefin Romania, au fost persoanele care ne-au oferit siguranta inceputului. Cuantumul celor doua contracte de publicitate (trei, daca adaugam si suportul Afin Romania) ne asigura ca putem tipari, luna de luna, macar jumatate din tirajul de atunci al revistei - 3.000 de exemplare in prima luna, apoi 5.000. Si presedintele de atunci al UNTRR, Gheorghe Dinu, ne-a oferit suport consistent.
De atunci am avut foarte multi clienti de publicitate.
Aproape ca nu exista firma din acest domeniu care sa nu fi fost in paginile revistei noastre. Sigur ca le suntem recunoscatori tuturor, insa, spre deosebire de cei actuali, care cunosc impactul revistei noastre pe piata si stiu ce primesc in schimbul contractelor de publicitate, primii clienti nu stiau nimic, decat ca aveau incredere in noi.
Increderea este, de altfel, valoarea pe care am urmarit-o permanent in relatia noastra cu piata de transport, alaturi de profesionalismul nostru.
Azi, privind in urma, mi-aduc aminte de tot felul de povesti care circulau in jurul numelui meu si al „Tranzit” privind „finantatorul” sau „finantatorii” „din umbra” ai revistei: am fost pe rand banuiti ca ne finanteaza o asociatie profesionala sau alta, ori o firma puternica din domeniu sau alta... in functie de ce reclama se gasea pe coperta sau in interiorul revistei... ba, mai mult, cand am intrat in clenciuri cu cei care intrau cu spaga in posesia autorizatiilor de transport si faceau profituri ilicite din vanzarea lor catre alti transportatori „mai fraieri” si fara pile pe la minister, indrazneala de a scrie despre aceste lucruri ne-a facut sa fim banuiti ca avem in spate „pe cineva greu de la Guvern”.
Pentru multi dintre domnii respectabili din bransa era de neconceput ca aceasta revista era a unei femei, si inca a uneia de doar 30 de ani! Era imposibil de crezut si toti s-au simtit datori sa-si explice aparitia noastra si faptul ca nu mai dispaream de pe piata nici dupa doua luni, nici dupa sase luni si nici dupa 3-4 ani, prin diferite legaturi cu persoane de succes sau cu influenta din bransa.
Era mai simplu decat sa accepti ca o revista de transport si de camioane, cu subiecte tehnice si economice dificile, putea fi facuta BINE de o mana de doamne si domnisoare cu o medie de varsta de 25 de ani. Avem colaboratori care ne-au marturisit ca nu au citit revista noastra deloc in primul an, deoarece, cand vedeau semnaturile feminine, ii scotea din sarite si o catalogau drept „o gluma”.
Am muncit foarte mult si in interior si in exterior pana sa ajungem ceea ce suntem azi: sa dovedim ca stim piata de camioane „motor cu motor” sau „axa cu axa”, dovada fiind acceptarea noastra, la numai cinci ani de la infiintarea revistei, in prestigioasele jurii internationale „Truck of the Year”, „Van of the Year”, „Bus of the Year” si „Trailer Innovation”.
Am primit adeseori oferte de munca de la firme de transport cu mare staif in Europa care mi-au propus sa le fac consultanta la filialele lor din Romania, daca nu vreau chiar sa le manageriez cu totul si sa renunt la presa. Am tratat cu mandrie asemenea propuneri, intelegand ca „barbatii puternici” din domeniul transporturilor ne recunosc priceperea si ne trateaza cu respect si ca pe parteneri egali de dialog.
Chiar daca istoria Tranzit le poate parea unora ca „povestea de succes a unui business”, pentru mine reprezinta un destin ghidat de o forta supranaturala. Si spun asta pentru ca, de fiecare data cand eram intr-un impas, in minutul urmator aparea rezolvarea. Fara sa o caut si fara explicatie. De exemplu, cu cateva saptamani inainte de a ne expira contractul de inchiriere pe sase luni a sediului nostru provizoriu si ne gandeam ce sa facem in continuare, o prietena a venit din intamplare sa ne intrebe daca nu am vrea sa ne mutam la ei, deoarece au un spatiu excedentar in firma si, in schimb, le puteam face promovare in revista pentru o vreme. I-am multumit cu toata sinceritatea, spunandu-i ca tocmai cautam o solutie pentru sediu. Am stat in sediul Rokura mai bine de doi ani si ne-am simtit ocrotiti si ca facand parte din acest mare grup de firme. Am cladit prietenii statornice cu oamenii de acolo si, chiar daca nu ne-am intalnit de cativa ani din lipsa timpului, le purtam in continuare recunostinta si prietenie.
Ni s-au intins multe maini si, la randul nostru, am incercat, de-a lungul timpului, sa dam o mana de ajutor multor firme aflate la inceputul activitatii lor. Prin inceputul nostru, am aflat ca totul sta in puterea oamenilor. Doar oamenii fac lucrurile sa se miste si fiecare isi merita sansa.
Tot ca pe o interventie divina am considerat si intrarea noastra in juriile internationale Truck of the Year si Van of the Year. Desi alti jurnalisti romani au solicitat intrarea in jurii si au fost amanati sau refuzati, noi am fost alesi pur si simplu de o parte a membrilor juriului si invitati la un interviu „in plen”.
S-a intamplat in septembrie 2006, in prima zi a IAA. Erau la vremea aceea 19 membri ai celor doua jurii, foarte multi trecuti de 50 de ani, jurnalisti reputati de pe pietele importante ale lumii transporturilor. Propunerea a venit din partea presedintelui juriului Van of the Year. Pe unii dintre membri - in special pe cei din tarile nordice - nu-i vazusem niciodata, desi lucram deja de aproape 10 ani in domeniu. Si nici ei pe mine. Multi erau incruntati si ma priveau curios. Trebuie sa recunosc ca eram intimidata, deoarece si in tara ma confruntasem cu aprecieri misogine potrivit carora succesul nostru ca revista se datora farmecului personal si neputintei unor directori de companii sa refuze o „domnisoara cu minijup”. In plus, eram prima femeie invitata sa faca o prezentare in fata juriului. Dupa un drum obositor de doua zile cu masina de la Bucuresti la Hanovra, nu avusesem timp sa-mi fac o prezentare profi, dupa pretentiile mele. Am facut rapid un Power Point si am prezentat evolutia revistei, activitatile si proiectele noastre tehnice. Au fost multe intrebari: despre teste de consum, deontologie profesionala, situatia financiara a revistei, actionari... de toate. Am fost rugata sa votez ad-hoc pentru competitiile din acel an Van of the Year si Truck of the Year. Castigatorii mei se potriveau cu ai lor si abia atunci mi-au zambit cativa dintre ei. Ultima intrebare a fost cea mai grea: de ce toate semnaturile din revista sunt nume de femei? Le-am spus ca probabil sunt putini barbati cu mare putere de munca si atat de putini orgoliosi incat sa primeasca si  responsabilitati de la o femeie. Iar lumea s-a schimbat de cel putin un deceniu: barbatii gatesc, isi iau concediu de paternitate si creeaza rochii de seara... E vremea ca si barbatii sa accepte ca femeile le pot fi egale in multe aspecte, inclusiv in domeniul transporturilor. Unul din noii mei colegi mi-a spus ca votul a fost unanim in favoarea mea. Erau uimiti de nivelul de profesionalism la care lucram in Romania si de faptul ca facusem „din nimic” o revista bine structurata. A fost un moment istoric si pentru ei, deoarece eram prima femeie acceptata in aceste prestigioase jurii. Iar pentru noi, usi „grele” s-au deschis in calea informarii si formarii noastre ca jurnalisti de vehicule comerciale. Am dobandit privilegiul de a vedea orice van, camion sau autobuz ce urma sa fie lansat inainte cu cateva luni decat restul presei. Urmau testele comparative... activitati care ne-au ajutat sa progresam enorm si sa devenim unii dintre cei mai buni jurnalisti de vehicule comerciale din Europa. De altfel, suntem foarte mandri cand cititorii nostri se raporteaza la testele noastre de consum sau la cele comparative atunci cand fac noi achizitii de autovehicule, dovedind astfel ca au incredere in ceea ce scriem si nu putem fi influentati. Independenta noastra politica si comerciala ne face credibili, iar dedicatia pentru aceasta meserie ne face apreciati.
Au fost multe momente importante pentru evolutia noastra. Si asta pentru ca ne-a placut sa fim originali, sa nu copiem, dovedind ca avem capacitatea de a fi creativi si de a o lua de atatea ori de la zero cu proiecte noi - fie ca vorbim de suplimente noi, de evenimente noi, de stiluri noi - indiferent ca este vreme de criza sau de boom economic.
Dar, pentru ca norocul nu e suficient pentru a-ti pune amprenta pe un produs, pe un stil, pe o piata, toate au necesitat zile nesfarsite de munca, vacante amanate, intelegerea familiilor noastre si suportul atator parteneri!
Multumim tuturor si sper sa avem tot atata entuziasm si peste 10 ani, cand, poate, „juniorii” Tranzit - patru, deja, si unul mic pe drum - ni se vor alatura cu vasta lor experienta dobandita decupand poze de camion din revista sau oferind mape de conferinta participantilor. (Marilena Matei)

Atehnica si fara nicio legatura cu „volanul“, dar cu 10 ani de experienta in presa auto
Intotdeauna mi-a placut sa scriu, dar NICIODATA nu mi-am dorit sa-mi pun numele pe ceva. Era vorba aici mai ales de un orgoliu care ma indemna sa ma feresc de situatiile in care, publicand, sa ma confrunt cu replici de genul „ia uite ce aberatii“ sau macar sa dau de cineva care sa nu fie de acord - ceea ce, de altfel, e absolut normal sa se intample. Din cauza asta, cand Marilena - in a carei firma lucram de cateva luni, dar in ideea de a-mi folosi cunostintele acumulate in facultate (Relatii Publice) - a decis ca mai bine face ce stie cel mai bine, adica o revista de camioane, am considerat colaborarea noastra ca si terminata. Iar cand i-am mai si explicat ca stilul meu - si, cum se stie, „stilul e omul“, adica dupa ce ti l-ai format, in ani de zile de lecturi si compuneri, eseuri etc., nu ti-l mai schimbi - nu are absolut nicio legatura cu jurnalismul, deoarece presupune fraze foarte lungi, mi-a cam dat dreptate. Lucrul la revista insa a inceput, astfel ca, din mers, am participat la diverse evenimente, iar ineditul situatiei m-a prins suficient de mult cat sa-mi mai uit ideile preconcepute.
Probabil toti ne amintim de primele zile de munca intr-un domeniu total necunoscut. Nu stiu insa cati dintre dumneavoastra v-ati inceput activitatea cu un seminar in engleza despre... axe si suspensii. Si, oricat ar putea sa para de ciudat, am scris acel text cu mare placere, recunosc, avand si curiozitatea si, cumva, si obsesia mea anterioara: „oare o sa iasa bine, sau ma fac de ras?“.
De atunci s-au adunat sute de texte, multe dintre ele tehnice, multe chiar despre piese, si trebuie sa recunosc ca, daca nu e vorba de anchete de piata, ci de descrieri efective de componente si sisteme, acestea mi se par si acum cele mai dificile, mai ales cand apelezi la informatii in engleza. Adica, parca mult mai usor descrii totusi un camion, unde mai stii si tu ce e aia o cabina, un volan sau o axa (!!!), decat o transmisie, de exemplu.
Daca e sa ramanem in sfera pieselor, un alt articol de la inceputurile mele era despre reconditionarile de motoare. Am primit asemenea complimente pentru el - mai ales pentru ca „nu m-as fi asteptat de la o femeie sa scrie asa ceva“ - incat chiar e unul din lucrurile pe care mi le amintesc cu placere, dupa atatia ani. Oricum, partea cu „femeile“, ce formau, de altfel, intreaga redactie - aspect care, cu mici exceptii, s-a pastrat tot timpul pana azi - ne-a urmarit pe toate ceva vreme, mai ales ca eram si foarte tinere. Ne mai „salva“ experienta Marilenei, care fusese 5-6 ani redactor sef la Cargo. Dar aceasta experienta nu se datora... varstei ei respectabile - nu avea nici 30 de ani - ci faptului ca incepuse sa lucreze „de mica“. Acum foarte putini - de obicei persoane cu care venim rar in contact - se mai mira ca o revista atat de tehnica e scrisa de femei. Multi insa sunt inca surprinsi de faptul ca doua femei din redactie - Marilena si Cristiana - au permis de conducere de camion si autobuz/autocar. Eu, una, nu conduc nici autoturisme - asta ca sa nu va faceti cumva iluzii - si cred ca sunt singurul om din firma noastra „de camioane“ care se poate lauda cu o asemenea contraperformanta.
Si, ca sa nu omit nici impresiile prietenilor - fata de care recunosc ca ma simteam foarte... interesanta datorita domeniului in care lucram - cei care au avut curiozitatea sa deschida o revista au ramas muti de admiratie: „cum, asa arata o cabina de camion?“ E drept, era vorba de un Freightliner, dar nici cu cele europene din ziua de azi nu mi-e rusine. Amintiri de inceput mai am berechet, si ele mi s-au intiparit in minte mult mai bine decat cele de mai tarziu, cand deja ma asezasem cumva pe aceasta piata si mai disparuse din inedit. Pe multe dintre ele le-am asociat cu sepcile pe care le colectionez - despre fiecare, pana cand nu s-au strans prea multe, stiam exact la ce eveniment fusese primita. Altele au luat forma unor fotografii cu utilitarele in care urcasem pentru teste - eu nu sunt vreun „tester“ auto, cum v-am explicat si mai sus, dar, de-a lungul timpului, si mai ales inainte de aparitia in firma a permiselor de profesionist, am „servit“ si astfel de articole. Primul dintre teste a fost cu Renault Magnum si la el am participat mai ales pentru ca vorbesc destul de bine franceza, iar camionul era condus de soferii oficiali ai companiei, deci aveam sanse sa ma inteleg cu ei. Nu a fost vreun succes, trebuie sa recunosc. In afara de cateva detalii despre lungimea drumului, blocaje in trafic, viteza si consum, nu prea am fost capabila de observatii personale, asa ca am folosit din belsug si o descriere a camionului - oricum trebuia facuta si asta. Pe urma insa m-am prins mai bine ce trebuie sa urmaresc, ce pot sa-l intreb pe sofer, si am pretentia ca nu ma fac de ras nici cu testele pe care le scriu stand pe scaunul din dreapta - mai ales ca nu sunt, totusi, multi ziaristi in domeniu care au si dreptul de a conduce.
Dincolo insa de piese si autovehicule, dincolo de sepci si poze, cu cea mai mare placere imi amintesc de oameni. Prefer oricand sa scriu despre subiecte de interes pentru transportatori, despre problemele cu care se confrunta, despre strategiile pe care le adopta pentru a performa pe o piata care, in cei 10 ani, s-a schimbat incontinuu - la inceput ne dadea de furca numarul insuficient al CEMT-urilor si autorizatiilor, apoi, dupa aderare, concurenta provocata de deschiderea pietei, apoi a venit criza, deci timp de plictiseala nu prea a fost - sau chiar si despre vanzarile de camioane si - mai ales - semiremorci. Pentru ca transportatorii sunt niste oameni aparte, sau niste „figuri“, cum ei singuri afirma, oricand este o placere intalnirea cu ei. Ce sa mai spun de conferintele Tranzit, unde ii intalnim „la pachet“... Iar aici as mai comenta ceva ce poate unora nu le va placea, dar ii rog sa ma inteleaga si ei pe mine, asa cum ii inteleg si eu pe ei cand au „secrete“, pentru ca este, totusi, o piata foarte puternic concurentiala: prefer oamenii deschisi, care nu se feresc sa dea idei. Cand administratorul ITIA Sped, Ion Lixandru, a obtinut fonduri europene pentru construirea unui centru logistic, nu doar eu am insistat sa scriem cat mai mult despre asta, ci si dansul. Tocmai ca sa dam idei si altora. Romania nu sta deloc bine la atragerea de fonduri, este una din marile noastre dureri de dupa aderare, si cred ca e pacat. Iar daca unii dintre dumneavoastra ati mai accesat intre timp astfel de fonduri, oricand putem vorbi despre cum se redacteaza un proiect pentru a fi eligibil, dar si despre provocarile de dupa aprobarea dosarului.
Nu pot sa-i amintesc aici pe toti oamenii cu care am colaborat bine de-a lungul timpului, unii dintre ei fiindu-mi chiar dragi - fara sa vreau sa devin sentimentala. Daca insa am apelat macar o data la dumneavoastra pentru a obtine informatii, este clar ca am avut cel putin doua motive care fac mai mult decat mentionarea numelui in acest text: am incredere in opiniile pe care le aveti si va respect experienta in domeniu. Si, pentru ca ni s-a mai reprosat ca in revista apar mai mereu aceleasi firme, profit de ocazie pentru a va ruga sa nu va feriti cand aveti ceva de impartasit cu colegii de breasla, ci sa ne propuneti dumneavoastra sa stam de vorba.
Lucrul cu oamenii e placut si interesant, dar sunt oameni si... oameni. E absurd sa spui ca toti iti plac. Cu unii, eu personal, am mai avut si oarece conflicte. Imi amintesc, de exemplu, de cineva care mi-a reprosat la un moment dat ca nu a mai vazut niciodata in presa atatea virgule cate a vazut in textele mele. Si imi mai amintesc si altele...
Mai e un aspect pe care tin sa-l mentionez, dat fiind profilul revistei. Noi, „oamenii normali“, consideram camioanele ceva cu totul separat de viata noastra. E logic pe de o parte. Pe de alta parte, insa, ele au legatura cu tot ce consumam. De aceea, cand vroiam sa scriem, de exemplu, despre un anumit segment de transport specializat, faceam o prezentare generala a pietei care apela la acele vehicule. Astfel am ajuns de-a lungul timpului sa cunoastem asociatii profesionale din domeniul lemnului, mobilei, constructiilor, carnii, lactatelor s.a. Si asa, eu, care ani de zile nu am gustat carne, si chiar si acum o fac mai mult la ocazii, stiu cate ceva despre pesta porcina, de exemplu, dar si despre - poate nu ar trebui sa spun asta - cum se injecteaza apa in pui pentru a atarna la cantar si a costa mai mult. Este unul din trucurile folosite, se pare, de cand puterea de cumparare a scazut, dar nici pretul nu poate cobori mai mult pe cai „normale“. Si despre doboraturi de vant v-as putea spune una-alta, desi subiectul nu-mi este la fel de familiar ca cele legate mai strict de domeniul nostru. Deci, ai ce invata, si nu doar despre camioane.
Tot la inceputurile noastre, in numarul din martie aveam un articol dedicat femeilor din domeniu. Traditia nu s-a pastrat pana azi, poate si pentru ca numarul femeilor din bransa este tot mai mare, deci nu mai e un subiect „de senzatie“. In primul „martie“ insa am vorbit cu Angela Oancea, patroana General Transport Servicii Angela, si ani de zile au ras colegii mei - sper, totusi, cu oarecare simpatie - de unul dintre citatele din text: „invatam si plangeam, ca eram tanara, si femeie intre barbati“. Astfel isi amintea Angela Oancea de primii pasi intr-o firma de transport. Si noi am avut mult de invatat lucrand in domeniu, si intotdeauna vom avea, iar asta e unul din lucrurile cele mai placute - alaturi de multele locuri pe care le vedem si numerosii oameni pe care ii cunoastem. Cred insa ca de plans nu a plans nimeni, pentru ca, din cate mi se pare mie, suntem o firma de oameni destul de veseli.(Petronela Jipa)

Cum din intamplare se naste o profesie
Munca mea la Tranzit a inceput printr-o intamplare. Terminasem primul an la Facultatea de Stiinte Politice, in vara lui 2001, cand l-am cunoscut pe domnul Dominic Petreanu, consilier in Ministerul Transporturilor. Dansul mi-a sugerat ca ar fi bine sa o sun pe Marilena si sa vad daca mi-ar placea sa lucrez cu ea o perioada, macar ca sa capat experienta, pentru ca nu era pe specialitatea mea - politologie/ sociologie. Nu stiam exact despre ce este vorba, dar mai lucrasem inainte la un cabinet de avocatura, dadeam si meditatii la limba engleza si eram deschisa pentru orice oportunitate in plan profesional. Asa ca am cautat-o pe Marilena si, dupa un interviu scurt, sustinut dis-de-dimineata la spalatorie, timp in care Mari si-a spalat masina, am convenit sa lucram impreuna, sa vedem ce iese.
Primul numar al revistei a aparut in decembrie, iar aportul meu a fost nesemnificativ in plan editorial. Cu toate acestea, ma agitam la DTP si la corectura si incercam sa ma fac utila. Impartindu-ma intre     facultate si noul loc de munca, mi-am propus sa nu renunt si sa incerc sa ma implic din ce in ce mai mult in tot ceea ce stiam si invatasem sa fac. In acelasi timp, numarul lunar de articole a crescut, am inceput sa plec mai mult pe teren, iar inainte de anul trei de facultate Marilena mi-a spus: „Ai muncit mult vara asta. De luna viitoare o sa iti maresc salariul.“ Iar atunci am simtit ca stradania mea a dat roade si sunt apreciata.
Inca de la inceput am primit o sarcina „ingrata“, dar foarte importanta: cresterea numarului de abonati. Fiind o revista noua pe piata, in fiecare luna se faceau promotii catre companii de transport si logistica, carora li se trimitea gratuit revista. Iar cineva trebuia sa le contacteze ulterior. Spun ca era o sarcina ingrata pentru ca trebuiau date intre 1.500 si 2.000 de telefoane pe luna. Desigur, nu au lipsit intamplarile distractive, dar care la momentul respectiv mi se pareau penibile. De la atat de multe telefoane intrasem in automatism, astfel ca m-am prezentat mai intai Cristiana Soanca de la etajul 4, apoi Cristiana Soanca de la etajul 2 si dupa aceea Cristiana Tranzit de la revista Soanca. Moment in care am decis ca ar trebui sa iau o pauza de la sunat si sa ma adun putin. Am predat sarcina abonamentelor dupa vreo doi ani, cand activitatea mea pe parte editoriala crescuse deja si timpul nu mai imi permitea sa fac si una, si alta. Am privit acest lucru ca o avansare la un nou statut in cadrul firmei.
Tot in 2003 a aparut si suplimentul de Transport Persoane. La inceput nu a avut coperta separata, dar am primit sarcina ca in fiecare luna sa scriu cel putin doua articole pe aceasta tema, care nu fusese atinsa prea mult pana atunci de revista noastra, specializata mai ales pe camioane. Acest lucru a fost un pas mare pentru mine, deoarece am primit bucatica mea de responsabilitate.
O alta etapa importanta si care m-a ajutat sa cresc mult profesional a fost obtinerea permisului de conducere pentru camion si autobuz. Fiind invitati la diferite evenimente internationale de presa, am observat ca se pune mare pret pe testarea efectiva a masinilor prezentate, si nu doar pe povestirea mapei de presa. Astfel ca permisul pentru categoriile C, D si E a devenit o prioritate. Marius Teodorescu, patronul scolii de soferi Teo, a fost de acord ca Marilena, Ionut si eu sa facem cursurile la el. Iar din 2006, cu noul permis in buzunar, am avut sansa ca dealerii de autobuze si autocare din piata sa aiba incredere sa ne dea masini pentru test-drive. Mai intai am plecat pe trasee scurte, gen Bucuresti-Snagov, dupa care am crescut distantele progresiv, astfel ca am ajuns si la teste de doua zile si 600-700 km, acolo unde timpul ne permite.
La fiecare test-drive am incercat sa aplic ceea ce invatam la seminarele de conducere economica sau in siguranta la care eram invitati sa participam de catre constructorii de autobuze si autocare. Eforturile noastre si faptul ca incercam sa venim pe piata cu ceva nou si profesionist au fost recunoscute la nivel international prin cooptarea revistei Tranzit in prestigioase jurii internationale de presa. Special pentru mine, intrarea in juriul „Bus of the Year“ a permis accesul la mult mai multe informatii decat inainte si a asigurat participarea la evenimente exclusiviste, cu un ridicat continut tehnic.
Relatia directa cu operatorii de transport a ramas mereu o prioritate si ma bucur atunci cand vad disponibilitatea acestora de a raspunde anchetelor pe care le facem periodic sau de a participa la conferinta speciala dedicata transportului de persoane, pe care o organizam de trei ani consecutiv.
Mereu apar subiecte noi care trebuie urmarite, la serviciu timpul se masoara intre un dead-line si altul, dar 10 ani au trecut in viteza, de parca ar fi fost ieri. Dupa o pauza de un an, timp in care am stat acasa cu fetita mea, Diana, am revenit la munca in aceasta primavara, pentru a lua totul de unde l-am lasat. Parca nu as fi lipsit nicio zi.
De multe ori mi-a trecut prin minte ca poate ar fi trebuit sa lucrez in alt domeniu, mai aproape de specializarea pe care am terminat-o, dar, privind inapoi, imi dau seama ca nu este niciun alt job pe care sa mi-l doresc. Munca de jurnalist iti permite o relatie aparte cu cititorii. Iar pe segmentul nostru de presa specializata, cu multi dintre cititori am construit mai mult decat o relatie profesionala. Avem o relatie de incredere si prietenie. Probabil urmatorii 10 ani tot aici o sa ma gaseasca. Pana atunci astept cu interes sa imi plimb fetita cu autocarul, sa ii arat ce munceste mami. (Cristiana Sandulescu)

Misiunea Tranzit: apararea intereselor transportatorilor romani
Istoria mea la Tranzit incepe in ianuarie 2002, cand am venit aici dupa sase luni de munca la singura revista de profil de pe vremea aceea. Eram la Cargo datorita Marilenei Matei, pe care o cunosc de prin 1993, si care ocupa pe vreme aceea o functie de conducere acolo. Marilena a decis sa deschida revista Tranzit, asa ca mi s-a parut firesc sa fiu si eu tot aici. De atunci, Tranzit a devenit a doua mea familie.
Pe vremea aceea, la Tranzit eram cativa oameni care acopeream aproape toate departamentele ce existau intr-o redactie: sunam transportatorii pentru a cauta subiecte interesante pentru revista, dar si pentru a-i convinge sa ne citeasca, mergeam la interviuri etc. Pe scurt, faceam tot posibilul sa devenim tot mai cunoscuti in aceasta lume, misiune cu atat mai grea cu cat eram femei.
Mie mi-a revenit sarcina de a pune cititorii la curent cu situatia pretioaselor autorizatii fara de care transportatorilor le zaceau camioanele in garaj. Si cum erau mai multe tipuri pentru fiecare tara, incercam de fiecare data ca articolele sa fie cat mai clare pentru cat mai multi cititori. Cu toate acestea, nu putine erau telefoanele la redactie cu probleme de genul: „Daca am cinci camioane, cate autorizatii iau? Cum, doar una pentru toata luna!?“, sau acuzatii de genul „Nu mai sunt autorizatii pentru ca cei care ar trebui sa le gestioneze le vand pe sub mana“. Pe de alta parte, autoritatile incercau sa ne convinga ca autorizatiile nu ajung pentru ca sunt putine in special pentru tarile de interes, deoarece strainii nu au nevoie de autorizatii de Romania, asa ca nu au de ce sa ne dea la schimb. Cand tot mai multi au inteles ca nu era chip sa capete suficiente autorizatii, au inceput sa se descurce cum au putut. Cei mai multi si-au riscat chiar libertatea numai sa nu-si piarda clientii obtinuti cu greu. Asa au inceput unii sa caute autorizatii de vanzare sau sa cumpere cantitati uriase de oua, dupa ce au auzit ca fierte ajuta la stergerea stampilelor de pe CEMT-uri.
Fiind convinsi ca doar niste controale adevarate ale transportatorilor straini - si mai ales ale celor unguri, deoarece Ungaria era mereu „deficitara“ - ar putea sa ajute la negocierile cu celelalte state pentru obtinerea mai multor autorizatii, am inceput sa mergem in frontiera sa vedem la fata locului cum se deruleaza acestea. Si am vazut... cum cei care trebuiau sa amendeze strainii incercau sa ne minta spunand ca ii opresc in frontiera sa-si astepte autorizatiile, cu explicatia ca, de cum intri in punctul de frontiera romanesc esti pe teren neutru, si abia dupa ce treci de controalele de aici esti pe pamant romanesc si, deci, trebuie sa respecti regulile de aici. Sau am vazut ca tot cei care trebuiau sa controleze autorizatiilor le dadeau inapoi pe cele necompletate soferilor straini, atragandu-le atentia ca vor trebui, totusi, sa le completeze pentru a-si continua drumul. Toate acestea in timp ce ai nostri, in tari ca Ungaria sau Italia, erau tratati precum cei mai periculosi criminali doar daca aveau un colt au autorizatiei indoit. Evident ca multi din cei care efectuau atunci controalele sunt si acum in aceleasi posturi.
Asa ca am inceput sa cerem autoritatilor noastre controale mai serioase la adresa strainilor care obtineau cu usurinta cursele transportatorilor nostri. Controalele au inceput sa se inmulteasca, insa abia dupa integrare, cand deja nu mai era nevoie de autorizatii in Comunitate si, din pacate, i-au vizat in special tot pe romani.
Tinand cont de toate acestea, ne este greu sa credem ca orice miscare la nivel de minister este facuta exclusiv spre binele transportatorilor, deoarece experienta ne-a invatat ca multe astfel de schimbari s-au intors tot impotriva lor.
In toti acesti ani am incercat atat sa simtim tendintele de pe piata, cat si sa oferim sfaturi practice despre viitoarele investitii pe care transportatorii ar trebui sa le faca. Asa am vazut ca, pentru a supravietui, transportatorii trebuiau sa investeasca si in alte activitati, una dintre acestea fiind logistica. Tendinta ce se arata tot mai clara mai ales odata cu venirea mai multor colosi multinationali pe piata. Asa a aparut si revista Logistica, prima si singura din Romania de acest fel, proiect ce nu ar fi rezistat fara sustinerea unor oameni care au crezut in noi. Si nu pot vorbi de revista Logistica fara a-l aminti pe Dragos Geletu, cel care ne-a sustinut in fiecare numar al acestei publicatii, dar si in toate celelalte proiecte pe care le-am avut pe partea de logistica. L-au urmat tot mai multi din cei pe care ii consideram prietenii revistei.
In cei 10 ani de Tranzit, am incercat sa facem mai mult decat articole, ne-am implicat sa sustinem cauza transportatorilor in fata autoritatilor sau in schimbarile legislative si am incercat sa obtinem raspunsuri la intrebarile celor care apelau la noi. Nu o data am participat la intalnirile dintre transportatori si autoritati sau am organizat chiar noi astfel de intruniri.
Cel mai important este ca am pus mult suflet in tot ce am facut. Ce am cerut la schimb in toti acesti ani? Sa ne cititi si sa ne ramaneti aproape! (Mariana Bleort)
 
 
Intre inginerie si tehnologie... am ales jurnalismul
Faptul ca inceputul „istoriei” mele la revista Tranzit este asociat cu ziua de 8 noiembrie (2005), respectiv cu sarbatoarea Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, pentru mine, o persoana religioasa prin formare si pregatire, a insemnat o confirmare ca am facut o alegere buna. Confirmare de care a avut nevoie poate si Marilena, care la interval de trei zile de la interviu (dupa una din numeroasele ei deplasari) m-a sunat si mi-a spus ca nu mai stie exact ce i-a placut la mine, dintre cei ce s-au prezentat in urma anuntului, dar ca sigur a gasit ea ceva interesant in CV daca s-a oprit asupra mea. Acum, dupa aproape sase ani de lucruri bune si foarte bune (cele rele sa se spele!), imi place sa cred ca a descoperit si redescoperit mai multe aspecte ale mele care s-o faca sa nu regrete ca a pus mana pe telefon atunci.
Ca aproape toate colegele mele, am inceput prin a ma ocupa de arhiva, de promotii si abonamente. Usor-usor, m-am obisnuit sa transcriu interviuri ale altora, sa mai prelucrez putin textele, ca mai apoi sa fiu solicitata sa incep sa scriu. Timid, ca orice inceput, mi-am dat seama ca nu este deloc usor sa redactezi un text in Tranzit, mai ales pentru un om ca mine, care venea cu o pregatire de inginer in roboti industriali, completata de cunostintele de pe „alt taram”, acumulate la Facultatea de Teologie Ortodoxa. Insa cunostintele tehnice si cele umaniste, alaturi de perseverenta mea si mai ales de incurajarile si increderea Marilenei, m-au facut astazi un redactor care mai degraba scrie pagini intregi de traduceri din Trailer Innovation decat o astfel de prezentare „la liber”.
Ei, sa lasam laudele si sentimentalismul pe seama altora (ca nu ne-or fi murit toti laudatorii, cum zice bunica!) si sa ne amintim ca anii de Tranzit pentru mine inseamna bucurii si satisfactii, alaturi de inchegarea unor relatii de business sau de prietenie cu multi dintre cititorii nostri. Si asta pentru ca am impartit multe, fie ca ne-am intalnit in cadrul unor interviuri sau al unor conferinte, fie ca am ciocnit impreuna un pahar de vin la cramele din Moldova sau am explorat locuri necunoscute din Muntii Caucaz, asa cum s-a intamplat cu prietenii transportatori din cadrul UNTRR. Unora am ajuns sa le intalnim si familiile, sa stim despre copii si sa ne felicitam cu diferite ocazii, cum ar fi aceasta aniversare Tranzit.
Si, chiar daca am si lipsit (motivat - martor e baiatul meu, Andrei) de la unele evenimente, nu am ratat nasterea revistei Logistica, nici aniversarea a 100 de numere, si n-o sa ratez nici reuniunea de 10 ani. Ah, si, evident, am fost aici in momentul in care revista Tranzit a fost acceptata ca membru in juriul „Truck of the Year”, la numai cinci ani de existenta. Martor imi este un mesaj primit de la Marilena, in septembrie 2006, pe care (nu-mi dau seama prin ce minune! Sau rugaciuni!) l-am descoperit chiar de curand si care s-ar putea sa exprime in doar cateva cuvinte mult mai bine decat pagini de straduinte ale mele, ce-am trait impreuna in echipa Tranzit: „Interviul a mers super. Toti «colosii» au votat pentru mine. Chiar daca nu am avut timp sa ma pregatesc deloc pentru prezentare, toti au ramas cu gura cascata la vederea revistei si la raspunsurile mele la intrebarile lor de tot felul, de la aspecte tehnice la comerciale, considerand ca este o minune cum am reusit sa fac o revista atat de performanta in numai cinci ani! Cert e ca suntem membru Truck of the Year si Van of the Year. De ieri primesc numai felicitari si de la alti ziaristi si de la firme. Tuturor le parem o minune, insa eu stiu ca nu e nicio minune, ci asa a vrut Dumnezeu. Asta e destinul nostru.”
Si cu astfel de momente de glorie ne-am ridicat singuri stacheta, ceea ce, in mod evident, ne obliga pe viitor la mai mult. Deci vor urma alte zeci de interviuri, deplasari, telefoane, conferinte, fotografii (astea in special pentru echipa de juniori din care face parte si pustiul meu acum de aproape patru ani, de altfel cel mai fidel cititor al meu, ce parcurge fiecare numar nou al revistei din scoarta in scoarta in cautarea pozelor cu camioane si utilaje), deci o vom lua mereu si mereu de la capat, ca informatiile culese sa se transforme in materiale interesante pentru cititorii nostri cu care speram sa aniversam si 15-20-25-.. de ani de Tranzit. Asa sa ne ajute Dumnezeu! (Beatrice Zavoeanu)

Din fata catedrei in fata foii de hartie
Doar o intamplare a facut sa ajung sa lucrez la Tranzit (abia in iunie 2007!), deoarece, potrivit pregatirii profesionale, ma astepta o stralucita cariera in fata catedrei, asa cum visasem de cand ma stiu. Asadar, cu doar cateva luni inaintea examenului de titularizare, am luat decizia sa fac altceva - spre dezamagirea parintilor mei - iar perspectiva de a lucra pentru o revista „de camioane“, asa cum recunosc ca am numit-o la inceput (sa nu mai zic de prieteni) nu suna rau deloc. Asa m-am trezit intr-un domeniu total nou si cu destul de multa „incarcatura tehnica“, iar asta m-a speriat putin, insa a fost incurajator faptul ca intreaga echipa redactionala era formata doar din femei.
Categoric, nu am ajuns sa scriu pentru Tranzit fara sa trec prin toate etapele premergatoare: arhiva, traduceri, transcris interviuri, unele mai usoare, altele mai grele... chiar foarte grele. Imi aduc aminte de primul fisier audio pe care trebuia sa-l transcriu, o inregistrare din fabrica Mercedes-Benz de la Aksaray, de o calitate nu foarte buna, sau cel putin asta este parerea mea de „invatacel“, cum eram in vremea aceea. Inca mai cred ca Marilena a vrut de fapt sa-mi testeze limitele chiar de la inceput.
Parerea mea despre „revista de camioane scrisa de fete“ a disparut ca prin farmec dupa prima sedinta de redactie, vazand complexitatea subiectelor abordate, si totul pentru a va ajuta pe dumneavoastra, cititorii nostri fideli (prietenii nostri, asa cum va numim pe unii, dar sa nu ma spuneti colegelor ca dau lucruri din casa), in speranta ca asteptati cu nerabdare fiecare numar pe care sa-l cititi din scoarta in scoarta.
Daca ar trebui sa aleg intre Tranzit si Logistica nu stiu daca as avea un raspuns, insa pot spune clar ca nimic nu ma incanta mai tare decat conferintele cu care v-am obisnuit deja de cativa ani. Raspunsul este simplu, pentru ca asa suntem mai aproape de cei pentru care scriem luna de luna, ne largim orizonturile, cladim noi relatii profesionale si de prietenie. Chiar daca un eveniment de o zi reprezinta rezultatul muncii de luni intregi, aprecierea pe care o primim de fiecare data ne face sa uitam efortul depus si sa ridicam stacheta pentru urmatorul eveniment.
Din experienta mea de pana acum am realizat ca echipa Tranzit nu se multumeste niciodata cu mai putin si tocmai asta ma face sa fiu mandra ca fac parte din acest colectiv si sa nu regret ca, in urma cu patru ani, cand ma intrebam „Oare pot?“ sau „Ce caut eu aici?“ nu am cedat impulsului de a abandona. Este o ocazie speciala - s-a luat decizia de a impartasi cu dumneavoastra cate o bucatica din istoria fiecareia dintre noi - insa de luna viitoare ne vom intoarce la interviurile si anchetele noastre pentru a ne asigura ca vom fi aici sa serbam impreuna 20 de ani de Tranzit. (Aurora Negutu)

De la Documentare la Anvelope!
Nu pot sa ma mandresc cu 10 ani de prezenta la Tranzit, ci doar cu aproape patru, mai exact, din ianuarie 2008, cand nu am inceput chiar cu dreptul. La interviu trebuia sa ajung la ora 17 si am ajuns la 18.30, iar prima mea zi de munca a fost intr-o vineri si sarcina mea era sa pun la punct arhica foto, in Excel. In cateva minute o facusem praf si m-am oprit. De atunci insa cunostintele mele de Excel au crescut considerabil si va asigur ca acum nu imi mai pune probleme.
Apoi indatoririle mele s-au diversificat, am inceput sa transcriu inregistrari pentru colegele mele, sa fac traduceri. Foarte mandra am fost cand, intr-un maxi-taxi de Campina, iarna, vine dispecerul si il intreaba pe sofer „de ce e mai asa frig aici?“, soferul raspunde „nu merge Webasto, sefu’“, iar eu stiam ce este un Webasto.
Apoi experientele mele la Tranzit au inceput sa se diversifice, am plecat la conferinte, la interviuri, am inceput sa cunosc oameni, de la oameni simpli, amabili, dintr-o bucata, la oameni intimidanti, pe care nu indrazneam sa-i abordez. Nu pot sa uit reactia unui transportator de undeva din Ardeal pe care l-am intrebat daca poate sa imi dea o adresa de e-mail, iar raspunsul lui, inocent, a fost „nu stiu domnisoara, nu umblu eu cu de-astea“. In timp am invatat sa-i inteleg, acum articolele mele preferate sunt anchetele cu transportatorii si pe multi dintre ei ii reintalnesc de cateva ori pe an, cu ocazia conferintelor la care multi dintre dumneavoastra ati participat.
Sunt amintiri amuzante acum, privind in urma la redactorul incepator de atunci. Imi place sa cred ca am evoluat din punct de vedere profesional. De la un articol pe luna, traducere, am ajuns la 8-9 uneori. Am o responsabilitate directa, suplimentul de Anvelope. Scriu nu numai pentru Tranzit, ci si pentru Logistica, iar acest domeniu ma atrage din ce in ce mai mult. Poate ca aceasta inclinare catre logistica se datoreaza faptului ca in circa 14 numere ale revistei am avut o serie de articole, traduceri dintr-un „ceaslov“ publicat de Still, de unde am invatat multe despre procesele logistice, sistemele de management al depozitului, strategii si modalitati de depozitare etc. A fost, de fapt, abecedarul meu de Logistica.
Ce inseamna pentru mine Tranzit? Este locul unde am invatat foarte multe, lucruri care acum imi plac chiar daca la inceput imi pareau imposibile. De exemplu, mai repede intorc capul dupa un camion mare, negru, stralucitor, decat dupa o decapotabila frumoasa, mica, rosie.
Sunt mandra ca fac parte din echipa Tranzit, o echipa care munceste din ce in ce mai mult astfel incat in fiecare luna sa vina cu subiecte noi si interesante, cu informatii care sa va ajute si, poate, cu solutii la problemele cu care va confruntati. O echipa care organizeaza conferinte din ce in ce mai interesante si cu tot mai multi participanti. Sunt convinsa ca de cele mai multe ori reusim sa ne ridicam la cele mai inalte standarde, ceea ce este uneori dificil, mai ales ca noi suntem opt femei care scriu despre un domeniu controlat aproape in totalitate de barbati.
Multi dintre dumneavoastra ne numiti generic „fetele de la Tranzit“ si de multe ori, cand ne spuneti asa, se simte respectul si aprecierea pentru ceea ce facem si sper ca si la urmatoarele aniversari sa va stim la fel de dornici sa primiti sau sa cumparati revista lunar. Pana atunci va promitem ca toate aceste deadline-uri nu ne vor obosi si va vom oferi in continuare aceleasi articole de buna calitate. (Elena Dedu)

Dragostea dureaza trei ani...?!
Pentru un grafician profilul ce revista nu prea face vreo diferenta majora; aplicatiile de lucru sunt aceleasi. Ceea ce difera este locul de munca, oamenii, flexibilitatea programului si deschiderea celor cu care lucreaza. Inainte sa ajung la revista Tranzit, mai avusesem cateva colaborari punctuale cu redactia de aici, iar forma de colaborare fusese pentru mine, ani de-a randul, cea mai buna „incadrare”. Nu ma puteam „angaja” nici unui sef pe termen lung.
Astfel ca, acum trei ani, cand Marilena mi-a propus un angajament de durata, desi nu am refuzat, nici nu mi-am imaginat ca voi rezista prea mult. Insa exista pentru fiecare om acel ceva motivational, pe care, am remarcat, Marilena il gaseste parca in fiecare om si il stimuleaza. La fel a fost si in cazul meu, si astfel am dobandit ceea ce a devenit, as putea zice, istoric: stabilitate.
Unul din lucrurile  care m-au fascinat si m-au atras aici este, spre deosebire de alte locuri de munca, libertatea de exprimare a personalitatii fiecaruia, ceea ce a contribuit mult la unitatea intre colegi si nu de putine ori am gasit cate ceva bun de invatat de la colegele mele.
Profesional, revista nu a fost o provocare, insa a deschis o alta perspectiva, si anume aceea a construirii de imagine in timp. Chiar daca revista are un stil simplu, interventia mea trebuia sa fie una de imbunatatire treptata a layoutului, nu urmarind neaparat un trend, ci, mai curand, fidelizarea cititorilor, trezirea interesului pentru revista, completarea textului, destul de stufos, cu o forma atractiva, sau, cum ii explicam eu Marilenei, mai ales cand ne gandeam la o imagine de eveniment, „ar trebui sa mai umanizam domeniul asta atat de mecanizat”. Asa mi-am bucurat cel putin colegii cu cate un pinguin, un melcusor sau o broscuta testoasa ca imagine de conferinta, stilizari „de poveste” ale temelor abordate.
In timp, si li se-ntampla, se pare, tuturor colegelor mele, am ajuns pasionata de camioane si ma surprind adesea povestind in timpul unei calatorii despre un camion pe care il intalnesc in trafic.
In rest, au fost deadline-uri ca peste tot, tarzii, cu munca multa, dar si cu povesti de viata, diete date peste cap, glume, bucurii, greutati, dar si satisfactii. M-am atasat de fetele de aici si cred ca mi-am gasit in sfarsit locul. (Ioana Parfeni)

Toti pentru unu si unul pentru toti
Cand am venit la Tranzit, in septembrie 2008, imi terminasem de numai trei luni studiile la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Universitatea Bucuresti, imi dadusem licenta si ma simteam pregatita sa intru serios in rolul de jurnalista. Am fost doar la patru interviuri, cel de la Tranzit fiind ultimul si, desi am fost acceptata si la alte publicatii, am ales sa raman aici. Mi-a placut in primul rand de Marilena (absolventa a aceleiasi facultati) care m-a primit cu deschidere, bunavointa si curiozitate la interviul pe care l-am stabilit in urma unui anunt gasit de mine pe BestJobs din voia sortii, sau poate a altei forte. Marilena si-a dat seama destul de repede ca a gasit „material” de Tranzit, desi la momentul acela eu aveam o parere usor diferita, pentru ca nu stiam nimic despre camioane, transport, logistica si altele asemenea, insa ea mi-a raspuns scurt: „Totul se invata.” Si se vede treaba ca nu am avut nevoie de prea multa incurajare. Nu am inceput chiar imediat, dar la cateva zile de la interviu am venit in redactie si am fost instalata provizoriu pe locul Petronelei, redactorul sef, care era in delegatie. M-am gandit ca am inceput bine. Dupa doua saptamani am primit propriul meu birou, un computer nou si, incetul cu incetul, si responsabilitati. Nu a trecut mult pana cand am ajuns sa simt ca jobul meu la Tranzit nu este ceva provizoriu, iar intrebarea constanta din capul meu - „ce fac eu aici?!” - a inceput sa dispara. Ce-i drept, mi-a placut si locul meu in redactie, langa acvariul cu pesti - o idee a Ioanei, graficiana noastra, care intre timp mi-a devenit si foarte buna prietena.
Nu as putea sa spun cat a durat sa ma adaptez la stilul de scris al revistei sau sa invat termeni specifici din domeniu, sa inteleg dinamica domeniilor despre care scriem, pentru ca toate fac parte dintr-un proces continuu. Am avut parte de rabdare, sprijin si indrumare din partea Marilenei si a colegilor. E diferit in redactia Tranzit. Ca studenta la o facultate de jurnalism, am avut ocazia sa trec prin mai multe institutii de presa - televiziuni, alte reviste, ziare, agentii de stiri -  si nu am intalnit nicaieri o atmosfera ca aici. Jurnalistii sunt, in general, destul de individualisti, isi apara subiectele, nu prea colaboreaza intre ei. Insa la Tranzit ne ajutam reciproc, si nu doar profesional.
Acum, in afara de articolele scrise pentru Tranzit si Logistica si de contributia mea la organizarea evenimentelor noastre, ma ocup si de newsletterul electronic, care ajunge la cititorii nostri o data, de doua sau chiar de trei ori pe saptamana.
De trei ani, de cand lucrez la Tranzit, cei mai multi oameni din domeniu au ajuns sa ma recunoasca. Totusi, inca ma mai amuz cateodata atunci cand merg la interviuri sau pur si simplu cunosc oameni noi in mediul profesional si imi dau seama ca multi isi formeaza o prima impresie despre mine ghidati de aspectul exterior, mai firav, doar pentru a si-o altera integral la sfarsitul dialogului. N-am luat-o niciodata personal, inteleg ca lumea transporturilor si a logisticii este un mediu dominat de barbati. Sau, mai bine spus, era, pentru ca este evident ca lucrurile incep sa se schimbe.
In fine, daca ar trebui sa nominalizez doar un lucru pe care l-am castigat lucrand aici, atunci as spune ca indiscutabil cel mai mare castig il reprezinta oamenii pe care i-am cunoscut datorita acestui loc de munca. Oameni de la care am avut si inca am de invatat, oameni care mi-au captat atentia sau mi-au exersat rabdarea, oameni pe care ma bucur sa-i revad de fiecare data, negresit, la conferintele noastre.
Cu bune si rele, cred ca am avut o sansa exceptionala sa nimeresc in redactia Tranzit ca jurnalist incepator, putine sunt locurile unde celor noi li se da voie sa creasca in stilul si in ritmul lor. (Valentina Lupu)

Comentarii (0)




Au mai ramas 1000 caractere

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!
Cancel or